„De ce vorbim despre copilărie în terapie?”. La fel ca tine, dragă cititorule, mulți oameni care vin în treapie sunt curioși să afle ce legătură are trecutul lor îndepărtat cu dificultățile din prezent. Întrebarea ta este cât se poate de firească.
Psihoterapia CBT este cunoscută pentru abordarea ei practică, centrată pe soluții și pe modificarea gândurilor și comportamentelor actuale nesănătoase. Și totuși, pentru a înțelege de ce reacționezi într-un anumit fel, de ce apar anumite frici, tipare, vulnerabilități sau blocaje, este esențial să înțelegem și de unde ai învățat pentru prima dată aceste modele de reacție. Simplu spus, cum ai devenit omul care ești astăzi.
Copilăria este sursa în care s-au format primele noastre „reguli de funcționare” ale lumii:
- cum trebuie să fim ca să primim iubire, afecțiune, apreciere;
- cum gestionăm emoțiile;
- cum reacționăm la conflicte;
- ce credem despre propria valoare;
- ce înseamnă siguranță, apropiere sau respingere.
În terapia cognitiv-comportamentală, explorăm copilăria nu pentru a rămâne în trecut, ci pentru a afla de unde pornesc gândurile, tiparele și credințele limitative care îți influențează viața de adult. Odată ce le înțelegem, este mai ușor să le schimbăm.
1. Rădăcina tiparelor noastre emoționale este chiar în copilărie
Unul dintre motivele principale pentru care vorbim despre copilărie în terapie este faptul că experiențele timpurii creează hărțile mentale cu care navigăm relațiile și emoțiile ca adulți.
În copilărie învățăm o mulțime de lucruri: cum arată iubirea; cum se simte respectul (sau lipsa lui); cum reacționează ceilalți când greșim, când plângem, când ne este frică sau când cerem ajutor; dacă emoțiile sunt permise sau rușinoase; dacă suntem ascultați, înțeleși sau, din contră, invalidați; dacă lumea este sigură sau imprevizibilă.
Aceste experiențe formează schemele cognitive — structuri profunde de credințe — care influențează modul în care interpretăm situații prezente. Este modul în care noi interpretăm lumea. De exemplu:
- dacă ai fost deseori criticat(ă), poți dezvolta o convingere de tipul: „Trebuie să fiu perfect/ă ca să fiu acceptat/ă”.
- dacă ai trăit respingere sau ambivalență, convingerea poate deveni: „Oamenii pleacă”, „Nu merit iubire stabilă”.
- dacă ai fost responsabilizat(ă) excesiv, poate apărea credința: „Trebuie să mă descurc singur(ă), altfel sunt o povară” sau „Dacă vreau ca oamenii să rămână lângă mine, trebuie să am grijă de ei”.
Aceste credințe nu sunt observabile imediat, dar acționează „în fundal” și pot genera anxietate, perfecționism, frica de eșec, dificultăți în relații sau autoexigență extremă.
Așadar, terapia începe acolo unde începe și povestea acestor credințe despre sine, lume, viață.
2. De ce este legată terapia cognitiv- comportamentală (CBT) de copilărie?
CBT-ul se ocupă în principal de gândurile automate, emoții și comportamente din prezent. Totuși, CBT consideră că aceste gânduri nu apar din senin — ele sunt rezultatul unor credințe formate în copilărie.
Conexiunea se poate rezuma astfel:
2.1. În copilărie se formează schemele cognitive:
Acestea sunt convingeri precum:
- „nu sunt suficient de bun/ă”,
- „nu merit atenție”,
- „ceilalți sunt critici”,
- „lumea e periculoasă”,
- „trebuie să fac pe plac ca să fiu acceptat/ă”.
CBT lucrează tocmai cu aceste scheme — le identifică, le testează, le reformulează. Practic, prin terapia cognitiv-comportamentală, înveți să gândești diferit, astfel încât să te poți simți în siguranță ca adult, deși poate în copilărie erai mereu speriat, alert, vigilent.
2.2. Gândurile automate
Când o situație actuală seamănă cu una din copilărie (ex: o critică din partea șefului; o respingere sau un refuz din partea cuiva apropiat etc.), creierul activează anumite reacții învățate:
- Reacții de supraviețuire: Anxietate intensă, hipervigilență, supunere sau retragere.
- Gânduri automate: „Am greșit total”, „O să fiu părăsit”, „Nu pot face nimic bine”.
Terapia urmărește să îți arate că acea reacție este un ecou al trecutului — și că poți învăța un răspuns mai sănătos. Prin terapie, înveți să ai reacții adaptate la realitatea din prezent. În felul acesta, se va diminua și puterea trigger-ilor.
2.3. CBT folosește copilăria pentru a înțelege „de ce-ul”
Nu rămânem în trecut, ci îl folosim ca hartă pentru a identifica tiparele din prezent.
3. Ce informații luăm din copilărie în terapia CBT?
Explorarea copilăriei nu este un proces intruziv, ci ghidat și atent orientat spre obiectivele tale terapeutice. În general, urmărim:
3.1. Modelele de atașament
Cum răspundeau părinții sau îngrijitorii la: nevoile tale emoționale, suferință, greșeli, frici.
Acest lucru ne ajută să înțelegem de ce îți poate fi greu acum:
- să pui limite,
- să ai încredere în oameni,
- să fii vulnerabil,
- să rămâi în relații stabile,
- să simți că este în regulă să ceri ajutor,
- să simți că tu meriți mai mult.
3.2. Regulile interne învățate în copilărie
CBT se ocupă cu identificarea regulilor de viață formate în prima parte a vieții tale:
- „Trebuie să am grijă de toată lumea.”
- „Nu pot să cer nimic, pentru că oamenii se supără.”
- „Dacă greșesc, e grav.”
- „Merit să fiu pedepsit/ă.”
- „Emoțiile dificile sunt o slăbiciune.”
- „Trebuie să fiu cel mai bun ca să fiu apreciat.” Etc.
Aceste reguli devin filtrele prin care vezi realitatea acum.
3.3. Modelele de gestionare a emoțiilor
Unii copii au fost învățați să nu arate furie, să nu plângă, să fie „curajoși”, să nu deranjeze, fie responsabili peste vârsta lor. În terapie explorăm impactul acestor reguli asupra anxietății, epuizării, standardelor nerealiste, criticii interne.
3.4. Rănile emoționale și sensibilitățile
CBT nu doar „repară” gânduri — ci identifică și vulnerabilitățile create în episoade dureroase: respingere, abandon, critici frecvente, bullying, lipsă de afecțiune.
Aceste experiențe pot forma hiper-sensibilitate la:
- respingere,
- critică,
- conflict,
- nevoia de aprobare,
- sentimentul de „a nu fi suficient”.
4. Cum folosim copilăria în CBT pentru a produce schimbare reală?
În terapia cognitiv-comportamentală explorarea copilăriei este doar începutul — un instrument de diagnostic, nu un scop final. Folosim aceste informații pentru:
- Rescrierea credințelor limitative
De exemplu:
„Nu sunt suficient” → „Valoarea mea nu depinde de perfecțiune.”
„Oamenii pleacă de lângă mine” → „Unele relații pot fi stabile și sigure.”
- Normalizarea și validarea emoțiilor
Persoana nu mai simte că „e ceva în neregulă cu ea”, ci că reacționează la tipare învățate.
- Construirea unor modalități noi de reacție
Mai ales în relații, muncă, situații de stres.
- Reducerea autocriticii și creșterea compasiunii față de sine
Când înțelegi de unde vine un tipar, te poți raporta la tine cu mai multă blândețe.
- Învățarea de strategii sănătoase de coping
Psihoterapia aduce instrumente concrete: restructurare cognitivă, expunere, skill-uri de gestionare a emoțiilor.
5. De ce unii oameni se tem să vorbească despre copilărie?
Pentru că:
- nu vor să „dea vina” pe părinți;
- nu vor să pară slabi;
- le este rușine;
- nu își amintesc clar;
- le e teamă să deschidă răni vechi.
Însă vreau să te asigur că explorarea copilăriei în terapie este mereu fără presiune, fără acuzații și are un scop terapeutic clar. Nu căutăm vinovați pentru suferința ta, ci înțelegere și reparație.
Așadar…
Vorbim despre perioada copilăriei în ședințele de terapie pentru că acolo s-au format primele noastre credințe despre lume, despre noi și despre relații. Terapia cognitiv-comportamentală folosește aceste informații nu pentru a rămâne blocați în trecut, ci pentru a înțelege cum trecutul modelează gândurile, emoțiile și reacțiile din prezent.
Iar odată înțelese, aceste tipare pot fi schimbate — cu blândețe, claritate și instrumente terapeutice eficiente.
Dacă ai nevoie de un spațiu în care să explorezi aceste rădăcini și să începi să schimbi tiparele care te limitează, psihoterapia poate fi primul pas important. Te invit la o ședință la cabinetul meu din Cluj-Napoca sau online.
Viața e scurtă, bucură-te de călătorie!
